În piață există și un grup statuar dedicat lui Traian și cuceririi Daciei, care are și el o poveste: ideea a venit de la un grup de studenți italieni care vizitau Brăila în 1902.
Studenții italieni erau membri într-o organizație care se numea Corda Fratres, o federație internațională a studenților înființată la Torino la 1898, iar imediat după 1900 începe să se dezvolte în toată lumea, din America de Sud în Europa, ajunge să aibă filiale inclusiv în România – aveau desigur și un imn internațional, în latină.
Pornind de la ideea studenților italieni, profesorii de la Liceul Nicolae Bălcescu au strâns fondurile necesare, proiectul a fost realizat de arhitectul Ion D. Trajanescu și de sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo și a fost inaugurat în anul 1906, cu ocazia a două aniversări: 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian și 40 de ani de domnie ai lui Carol I.
De altfel tot grupul statuar este format din bustul împăratului Traian pe un soclu de marmură, iar jos un bătrân și fiul său, bătrânul arătându-i fiului că ”de la Râm ne tragem”, idee subliniată și de inscripția “Lui Marcu Ulpiu Traian, românii recunoscători”, iar pe soclul de marmură sunt basoreliefuri din bronz cu scene din războaiele daco-romane, Columna lui Traian și lupoaica alăptându-i pe Romulus și Remus.
Nu știm dacă numele Trajanescu a avut legătură cu motivul alegerii lui, oricum arhitectul, elev al profesorului Ion Mincu, era atunci la început de carieră, dar ulterior a fost un promotor al unei arhitecturi monumentale în stil neoromânesc cu influență bizantină, a realizat proiecte importante de arhitectură în diferite locuri din țară, a fost profesor universitar al Facultății de Arhitectură din București. O biografie mai amănunțită puteți citi aici.
Cât despre sculptor, Dumitru Pavelescu-Dimo, tatăl său era negustor aromân, era rudă cu Theodor Aman, iar el a fost elevul lui Ion Georgescu, primul sculptor român modern, profesor la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Interesant însă este altceva: într-un dicționar al sculptorilor români din sec. XIX-XX scrie că a avut timp de trei decenii, din 1904, atelier la Florenţa și că aici au fost executate lucrările expuse în România. În 1904 sculptorul avea doar 34 de ani. Cele două volume ale dicționarului le puteți găsi aici și aici.
Să facem acum și o paranteză care explică ce căutau studenții italieni la Brăila la 1902: în epocă, la Brăila (și în alte orașe din România) italienii aveau deja o istorie destul de veche: Regatului Sardiniei, de exemplu, avea cele două consulate deschise pentru Valahia și Moldova la Brăila, în 1838, respectiv la Galați, 1833. Existau societăţi italiene şi, prin urmare, au apărut mici comunităţi de italieni care publică inclusiv ziare bilingve: cel din Brăila, tipărit între 1839 şi 1841, apărea bisăptămânal și se numea „Mercur, jurnal comerţial al portului Brăila” – „Mercurio, giornale di commercio”, fiind condus de românul J. Penescu şi de italianul F. Gussio. Cel de la Galaţi a apărut între 1846 şi 1850, apărea săptămânal și se numea „Dunărea. Jurnal de comerciu, agricultură şi navigaţie” – „Il Danubio. Giornale di commercio, agricoltura e navigazione”, fondat şi condus de piemontezul Mario Pietro Cugino, rezident vechi în portul danubian. Ziarele erau tipărite în tipografia italianului Francesco Monferrato, care şi-a desfăşurat activitatea din 1845 până în 1871. După Unirea Principatele de la 1859 comunitatea italiană a continuat să crească, partial și pentru că veneau mulți muncitori, zidari, pietrari din regiunea Veneto care au lucrat în multe dintre marile proiecte de infrastructură care au modernizat România. Veneau muncitorii italieni să lucreze în construcții în România cam cum merg românii azi să lucreze în Italia.
